Încă din copilărie am fost fascinat de lucrurile legate de primitivism. Habar nu am de ce. Parcă în cărţile cu Winnetou am citit despre un individ poreclit ciorap de piele. Aşa era atunci copilăria, cu indieni şi cowboy. Cât mi-am stors creierii să îmi dau seama despre ce era vorba …. Probabil autorul se referea la leggings. Un alt exemplu este aici. Însă materialul din care erau făcuți constituia marele mister. Cum era făcut? Cum e posibil să faci haine din piele de animal? Noroc cu posibilitățile oferite de internet. Așa m-am lămurit cu privire la cum se îmbrăcau și cum ajungeau să producă materialul necesar confecționării îmbrăcăminții, pielea. Și așa ajungem la subiectul articolului, cum a fost făcută o astfel de piele. La noi, este cunoscută sub denumirea de piele de căprioară. I se mai spune și piele chamois (exemplu aici). În materialele disponibile în limba engleză i se mai spune și buckskin. De fapt, pielea de căprioară din acest articol este făcută din …. piele de oaie.

Nu este prima piele tăbăcită în acest fel. Am mai tăbăcit câteva până acum. Pentru a fi făcută au fost parcurse etapele de mai jos.

Materiale necesare

Piele de oaie, var, oţet, ouă, iască, detergent.

Unelte 

Răzuitoare pentru piele, găleată, cădiță de plastic, lighean, foarfecă, frânghie.

Procesul

După obținerea pieilor de oaie (o roabă de piei mi-a dat ciobanul, gratis!) se trece la

1.Decarnarea uscată

Realizată cu răzuitoarea pentru piei. Cred că în fotografiile de aici sunt două piei. Una tăbăcită precum aici și alta care a fost argăsită. Pe viitor, o să fie un articol și despre asta.

 

2. Înmuierea în apă

După decarnare, pentru a se putea prelucra, se pune pielea în apă, în cădița de plastic. Asta a fost singura cheltuială pe care am făcut-o anume pentru acest proces, cumpărarea cădiței.

3. Introducerea în soluție de var

Acest pas este necesar pentru slăbirea firului de păr. În acest fel se poate efectua mai ușor depărarea. Se mai poate folosi și cenușă, se face leșie cu ea și se introduce pielea. Eu le-am combinat, am pus și cenușă și var. Nu a fost o idee tocmai bună. De asta se văd cărbunii în fotografia de mai jos. Ei au murdărit pielea. Am citit și văzut pe internet cum este efectuată depărarea uscată, fără a se introduce în soluție. Nu am încercat asta.

4. Depărarea

După mine, este cea mai neplăcută parte din proces. A fost efectuată cu răzuitoarea pentru piei.

5. Spălarea şi introducerea în apă cu oţet

După depărare, pielea are un aspect nu tocmai în regulă. Din cauza varului, parcă se îngroașă, micșorează și este acoperită cu o mâzgă. Se introduce în apă cu oțet (acid) pentru a neutraliza efectele varului (bază). Alții, doar prin spălarea repetată fac asta.

6. Tăbăcirea cu ou

Se introduce pielea în soluție pentru tăbăcit. În apă caldă se dizolvă cam 8-10 gălbenușuri de ou. Se introduce, stoarce în mod repetat pielea pentru a asigura o bună tăbăcire.

7. Uscarea

După tăbăcirea cu ou, pielea trebuie să fie uscată. De noi. Dacă e lăsată să se usuce …. va arăta precum cea din a doua fotografie de mai jos. Acolo este pielea uscată de mine (după prelucrare) și o piele crudă care a fost lăsată să se usuce singură. Este cea mai dificilă etapă din proces. Pentru realizare, pielea trebuie întinsă (cu mâinile, pe colțul unei mese) frecată de frânghie, până când nu mai are umezeală deloc. Unde a rămas umezeală, se întărește. Dacă la alte piei procesul a fost efectuat într-o zi, la asta a durat o săptămână. M-am luat după cartea Ultimate guide to wilderness living, scrisă de John McPherson și Geri McPherson. Acolo se susținea (pag. 298) că nu trebuie să frecăm tot timpul la piele ci se poate să fie lăsată pe iarbă, la umbră câteva minute (prima fotografie de mai jos), să îți tragi sufletul și să te apuci din nou de treabă. Ori să fie rulată și pusă în frigider (în pungă). Când se dorește, procesul de uscare se reia. Cartea poate fi văzută aici.

 

8. Afumarea

După uscare, pielea trebuie afumată. Altfel, dacă ajunge umezeală la ea, se întărește. Pentru afumare, a fost construit un loc din cauciucuri. S-a dovedit surprinzător de etanș. A fost pusă deasupra o cârpă ca să țină fumul înăuntru. Pentru fum a fost folosită iască. Pielea a fost atârnată înăuntru de două bucăți de lemn. Acum, în funcție de esența lemnului, durata expunerii (posibil și altele), cei care se pricep pot da o anumită culoare pielii. Eu nici măcar nu am îndrăznit să stabilesc un obiectiv în această etapă. Mai am până ajung acolo.

  

9. Spălarea cu detergent

Oricât am încercat să usuc marginile pielii, rămân tari. Cel mai bine este să fie tăiate. După care se trece la spălarea cu detergent pentru a îndepărta mirosul de fum care te trăznește. Deși am lăsat-o la aer mai bine de o săptămână tot persista.

 

Și acum pielea e gata. Însă nu a ieșit tocmai cum trebuie. Nu știu de ce. Probabil din cauza perioadei prea mari în care a fost efectuat procesul de uscare. Altele au ieșit mai bine. O piele bine uscată, la sfârșit, este moale și plăcută la atingere, precum o țesătură. Așa a ieșit pielea mai mică, din prima fotografie (de deasupra titlului), care a fost făcută anii trecuți. Nu trebuie să se simtă la atingere porțiuni dure cum este cea din prezentul articol.

Recunoaștere

Recunosc că nu agreez deloc ideea de a face asta prea des. E prea mult de muncă.